Page 31 - Revista Codreaniada nr.5

București, pentru că voiam eu să mă conving într-un fel pe mine că voi fi în cel mai bun loc în care

pot să fiu în România, că nu mă complac, că nu umblu cu jumătăți de măsură. Nu vreau să afirm în
niciun caz prin asta supremația UniBuc pe piața instituțiilor de învățământ superior din România, nu
e treaba mea să fac clasamente, mai ales în necunoștință de cauză. Însă am vrut, într-un fel, să mă
asigur că voi avea acces la cele mai mari biblioteci, la cele mai numeroase resurse, la cei mai mulți

specialiști.

Sistemul educațional din Franța
Alegerea de a-mi continua studiile în Franța mi s-a părut cea mai potrivită. Unul din motivele
importante pentru care am vrut să nu mai studiez literatură franceză în România a fost pentru că
mă săturasem să fiu mereu prinsă în ideea de franceză ca limbă străină. Așa că, evident, nu urma
să merg în nicio altă țară. Plus că, desigur, experiența Erasmus a jucat un rol decisiv aici: simțeam
că înțeleg puțin ce se întâmplă pe acolo și că nu ar fi chiar un salt în gol această plecare.

Să fim clari, Franța e departe de a fi un sistem de educație ideal. Ce îmi
place, însă, este că profesorii sunt percepuți pur și simplu ca niște oameni
care fac o meserie și studenții, ca niște beneficiari ai unor servicii, niște
„clienți” care trebuie să fie mulțumiți de serviciul pe care îl consumă. Ceea ce
vreau să spun este că relația student – profesor este în primul rând una
interumană. Nimeni nu batjocorește pe nimeni, nimeni nu încearcă să se
fofileze, să păcălească, să „se impună”. Nu există „la ora mea”, există „la acest
curs”, curs care este al nostru , al profesorilor și al studenților. Nimeni nu e
șef, nimeni nu e mai presus de ceilalți, studenții nu trebuie să își însușească
nu știu ce nebunii absurde ale fiecărui profesor ca să treacă anul.
În vest, un elev sau un student străin nu înseamnă absolut nimic. Marile
orașe sunt atât de cosmopolite, oricum, încât nu e nimic exotic sau straniu
într-un student străin. Când am plecat cu Erasmus, erau la Lyon 500 de alți
studenți doar din Europa. Vreo mie și din toată lumea. Într-un singur
semestru.
Mi-a fost mai greu să mă adaptez în anul I în București decât în 2020 la

Sorbona. Totul este digitalizat și foarte intuitiv, deci demersurile îți sunt mult
simplificate. Nu spun că nu există birocrație și probleme, dar se simte ca o
gură de oxigen după UniBuc.
În general – și cred că asta e valabil pentru aproximativ toate țările din
Europa – sunt necesare cunoștințe la franceză de nivel B2 pentru licență și
C1 pentru master. Desigur, asta va depinde mult și de domeniu (nu ai nevoie
de un nivel atât de avansat pentru domenii tehnice). Studiind literatură, îți
dai seama că pentru noi e esențial să stăpânim limba perfect. Oricum,
facultățile sunt de obicei dispuse să îți ofere suport lingvistic (cursuri) peste
tot în Europa.

30